Din cauza faptului că mătura era încărcată cu numeroase virtuţi magice, ea cădea, asemenea altor obiecte de acest tip, sub incidenţa tabuurilor: „Să nu rupi mătura, că-i a pagubă”. La fel, mătura veche este supusă unor interdicţii numeroase: nu trebuie să fie aruncată în preajma casei sau pe drum, unde ar putea fi călcată în picioare de oameni sau de animale, pentru a nu fi cauzatoare de boli. În plus, ea nu putea fi arsă în sobă, deoarece ar provoca imediat furtuni, vânt puternic, o adevărată explozie a forţelor malefice. Mătura ieşită din uz trebuia respectată în continuare şi ea se depozita în podul casei, alături de alte obiecte asemănătoare (sită, furcă etc.).
„Ca să nu se apropie duhurile necurate de copil când e lăsat singur acasă, în primele şase săptămâni de la naştere şi mai ales când încă nu e botezat, se pune, lângă leagănul sau albia în care e culcat, o mătură menită să-l ferească de rău” (Candrea). Drumul tinerilor căsătoriţi era adesea măturat pentru a înlătura potenţialele farmece aruncate de vrăjitori.
Valenţele demonice ale măturii sunt probate de o altă serie de credinţe: „să nu dai cu mătura în copil, că nu mai creşte”; „să nu loveşti feciorul cu mătura, că-l părăsesc fetele”; „când dai cu mătura în vite îi a pagubă”.
În ritualurile magice cu valoare terapeutică mătura este considerată un instrument preţios în vederea obţinerii rezultatului dorit fiind obiectul esenţial în desfăşurarea descântecelor specifice.
